Sunt multi ani de cand mi-au fost povestite toate astea de catre tata. Pe atunci nu banuiam ce vor face din mine povestile astea. Astazi, dupa moartea tatei, fac eforturi de memorie sa inteleg ce vroia sa-mi spuna.
In 1949 Gascoti ia decizia sa fuga. Era un tanar slabanog, dar cu forta interioara mare. Deja trecuse prin intamplari traumatizante asa ca fuga departe de foamete, de mizerie, de umilinta, nu era o fuga de destin ci spre destin. Avea doar 17 ani pe atunci, dar erau suficienti pentru a contribui la o asemenea decizie. In general, fuga din Romania in vremea comunismului era o chestie iesita de pe axa dezvoltarii tarii cu trei culori. Era o carenta in universul posibilitatilor.
Lucrurile s-au intamplat oarecum rapid. In situatii limita orice lucru cat de mic devine cel mai apropiat prieten. Iti impinge mintea in extensii nebanuite pana cu putin timp in urma. Se gandise ca singura harta la indemana si care sa nu trezeasca suspiciuni era cea din manualul de geografie. Asa ca rupse pagina si o impacheta, dupa care o puse in buzunarul de la piept. Se retrase in spatele casei unde statea cu chirie, pe mahalaua Vitan, alaturi de gradinile bulgarilor. Avuti oamenii. Se retrase si asezat pe o buturuga scoase harta si incepu sa studieze drumul. Pe unde se poate ajunge in America? Aceast blestem iluzoriu al visului american. Drumul cel mai simplu era prin R.S.F. Iugoslavia. De acolo totul ar fi devenit mai simplu. Azil politic, cam asa auzise ca se facea. Nu conta. Trebuia sa ajunga acolo si gata. Trasa drumul cu creionul spre Jimbolia. La granita.
Dar destinul se pare ca avea alte planuri caci nu avea sa plece singur. Ca de nicaieri aparu langa el un copil schiop de un picior, de vreo 14 ani. Era un vecin de strada, nu stiu nici el cum a ajuns acolo. Il vazu pe Gascoti cu harta si insemnarile si il banui. Il ameninta sa-l ia cu el. Dar Gascoti nu vroia. El era ascutit la minte, isi stia miscarile, isi stia puterea.
A doua zi s-au urcat impreuna in trenul spre Timisoara. Aveau cateva sandwich-uri cu ei. Si o harta a Romaniei din manualul de Geografie. Din Timisoara iau autobuzul pana pe la Carpinis iar de acolo pe jos pe drumuri ferite. Trebuiau sa astepte noaptea spre dimineata. Orele noptii spre dimineata sunt cele mai bune. Atunci toti dorm, sunt obositi, sunt plecati. Granita se vedea la cateva sute de metri in fata. Pamantul era arat. Ici si colo se vedeau foisoare in care pareau ca stau granicerii. Erau sau nu erau? Stateau ascunsi in tufisuri. Planuiau fuga. O distanta metrica care desparte o distanta mentala, sufleteasca. Deja facusera pactul ca nu vor trece unul fara celalalt. Se pusera pe burta si incepura sa se tarasca cu calm si in liniste spre limita. Se opreau din cand in cand sa nu trezeasca suspiciuni. Fara zgomote, fara greseli. Aproape ajunsera. Respiratia li se ingreunase. Reusisera. Ii despartea mai putin de o suta de metri. Schiopul incepuse sa vorbeasca. Gascoti ii facea se
mn sa taca. Era fericit. Si brusc luminile. Brusc latraturile de caini. Brusc soldatii.
“Acum!”, spuse Gascoti si amandoi se ridicara si o luara la fuga spre libertate, spre Iugoslavia. Fugira si focuri de arma se auzeau in spate. Cainii latrau si se apropiau. Schiopul alerga incet. Se impiedica. Pamantul arat nu era pentru holde, era pentru prins fugarii.
Ironia mostenirii. La 10 m de Iugoslavia s-a oprit. A privit libertatea in ochi pret de cateva clipe. Stia ca totul se sfarsise de-acum. Se intoarse langa schiop. Era la pamant si incerca sa se ridice dar panica il subjuga. Granicerii ii ajunsera si ii culcara cu fetele in tarana. Cainii ii latrau si ii haituiau.
I-au dus in punctul de militie din Jimbolia, la arest. Fara hrana. Ar fi vrut sa-i bata dar schiopul avea un unchi in Securitate. Cum-necum l-au eliberat pe motiv ca era minor si ca fusese manipulat. Gascoti insa, avea sa mearga in alta parte. Pe timpul sederii in arestul din Jimbolia isi confectionase un cracan din stinghiile de la pat cu care agata printre gratiile geamului ciorchini de struguri din curtea militiei.
Dupa o saptamana fusese despartit de partenerul sau de fuga. Ramase singur pentru cateva zile apoi trimis la Gherla. Nu stia nimic din ce se va petrece cu el. La Gherla este pus in celula cu alti fugari prinsi. In general, intelectuali transilvaneni. Erau doua grupuri in Gherla, criminalii si fugitivii. Principiile lor erau diferite.
In anii trecuti si-a amintit doar doua intamplari din puscarie. Prima este ca il duceau in biroul unui comandant pentru interogari. Era amabil cu tata. Il intreba cine l-a invatat. Cati sunt si alte asemanatoare. Comunistii nu concepeau existenta sufletului. Caci sufletul cauta libertatea. Isi punea manusi din piele neagra si dadea radio-ul la maxim. Muzica canta si el incepea sa-l bata pe Gascoti. Ca in filmele documentare. Apoi apuca scaunul cu tact si veni cu el spre Gascoti. Mintea agera si mintea intunecata. Copilul de 17 ani devenit barbat se retrase intr-un colt al camerei si scaunul nu il putea atinge, picioarele i se opreau in pereti.
“Al dracu’, jigodie, te dai destept?”
Bataile erau la ordinea zilei printre prizonieri. Dar mai era ceva perfid: putrefactia oamenilor vii. Exista o putrefactie a sufletului. Este ca o ciocolata stricata int-o poleiala. Era miezul iernii. Acesta e cea de-a doua intamplare. Gascoti esta raportat de criminali ca miroase si ca igiena lui ii pune in pericol pe ceilalti, ca ii umple de paduchi. Asa ca este scos in curtea inchisorii la vadul de unde erau adapate animalele, dezbracat, doar in pantaloni. Sub amenintare de arma se spala cu apa iernii geroase de Transilvania.
Ochii ii erau plini de lacrimi cand imi povestea cum camarazii de celula il asteptau cu paturile pregatite. Cand l-au adus in celula au sarit pe el si l-au invelit si i-au masat muschii si corpul sa nu degere, sa nu moara. Ii frecau corpul si injurau asa cum o fac doar ardelenii.
Am vrut sa va povestesc toate lucrurile astea pentru ca sunt oameni in ziua de astazi care spun ce bine era pe vremea comunismului. Ca ei plecau din tara, lucrau pentru guvern si mergeau prin intreprinderi din RDG si toata lumea. Se jucau de-a spionii industriali. Aveau masini, bani, televizoare color, faima, paza, apartamente. Astazi sunt inca bogati si avuti. Sunt insa putrezi pe dinauntru. Ei nu stiu de unde incepe viata si unde se sfarseste. Nu ii urasc. Ii dispretuiesc si le port mila pentru ca se mint ca sunt salvatori. Sunt mandru de tatal meu. Ma doare cand spun asta pentru ca presupune incercari pe care le-a trait. As vrea sa spun ca as fi preferat sa nu sufere, dar parca nu pot. Parca sunt intr-o rezonanta cu deciziile lui.
